Articol scris de Dina Mergeani
Porumbeii jucatori sunt acei porumbei crescuti pentru abilitatea lor de a se rostogoli peste cap (a juca) in zbor. Porumbeii putatori ai acestui caracter apar perfect sanatosi, fara probleme in crescatorie legate de alimentatie si reproducere, pot zbura adesea fara sa joace si o foarte mare parte dintre ei nu au probleme in a-si controla jocul. Majoritatea crescatorilor cauta sa selecteze porumbei cu o expresie intermediara a acestui caracter excluzandu-i pe cei cu o expresie excesiva. Porumbeii cu o expresie excesiva a acestui caracter continua sa joace in zbor pana cand se lovesc de pamant, starea sanatatii acestora putand fi serios compromisa.
Cel mai probabil, jocul este derivat din comportamentul sexual. Cu totii am observat ca, dup ce se imperecheaza, porumbeii fac un zbor scurt in jurul crescatoriei batand puternic din aripi si planand. In timpul planarii apare o contractie moderata si de scurta durata a muschilor latero-cervicali ai gatului si ai spatelui superior. Acest fapt poate duce, in cazul unor muschi mai sensibili cum sunt cei ai jucatorilor, la o coada scurta sau chiar 1-2 tumbe. Probabil ca aceasta caracteristica a fost observata initial si selectata in timp, astfel ajungandu-se la jucatorii de azi. Putem obesrva destul de des porumbei care bat cu putere din aripi si planeaza usor (mai ales in prezenta porumbitelor) inainte de a juca.
Un bun jucator ar trebui sa indeplineasca 3 conditii:
1. Sa joace bine (cat de mult se poate si cat mai strans),
2. Sa nu cada,
3. Sa se inalte bine.
1. Cu cat contractia muschilor gatului va fi mai puternica si mai brusca cu atat un porumbel va juca mai strans. La porumbeii al caror joc este oblic avem o diferenta de contractie intre cele doua parti ale corpului. Un porumbel va juca cu atat mai lung cu cat contractia muschilor gatului va dura mai mult. Din experienta pot spune ca, cu cat un porumbel da o “coada” mai lunga cand este pui iesit la zbor (puii dau “coada” pentru ca nu au muschii bine dezvoltati), cu atat va juca mai lung la un moment dat, “coada” lunga fiind semn de contractie prelungita a muschilor gatului.
2. Porumbeii care cad pot fi de mai multe feluri:
– Porumbei care cad foarte devreme: chiar la o luna de zbor. Cred ca acestia mostenesc o contractie puternica si prelungita a muschilor gatului (probabil sunt homozigoti pentru aceasta trasatura) si nu au reusit sa invete sa isi controleze jocul.
– Porumbei care cad tarziu, dupa 2-3 ani sau chiar mai tarziu: probabil ca, cu inaintarea in varsta, acestia isi pierd controlul jocului (nu-si mai pot relaxa muschii gatului).
– Porumbei care au un joc lung si care de obicei nu cad avand un control bun al jocului. Cel mai probabil ca acest control se bazeaza si pe aprecierea distantei fata de sol sau pe obisnuinta de a juca o anumita lungime. Ei cad doar cand joaca de la inaltimi prea mici sau cand intalnesc in calea lor un obstacol (de exemplu o casa).
– Uneori pot sa cada si porumbeii fara un joc spectaculos. Acest fapt poate fi considerate o intamplare, mai ales cand se intampla in conditii speciale. De exemplu, inaltatul iarna pe zapada nu e relevant pentru ce poate un jucator. Pur si simplu zapada “fura” ochii si la porumbei. Cel mai probabil acest lucru inseamna ca unii dintre ei sunt in stare, cand joaca, sa aprecieze distanta pana la sol si astfel sa isi controleze jocul (calitate pe care o pierd iarna in prezenta zapezii).
3. Un porumbel fara usoare aptitudini de zbor (si acestea se mostenesc, cei ce cresc voiajori stiu asta) nu se va inalta niciodata si nu va da masura tuturor posibilitatilor lui dar va transmite la urmasi abilitatea de a juca. Unii cazatori se feresc sa se mai inalte anticipand, probabil, cazatura ce va urma. De asemenea, porumbeii folositi la reproductie sunt mai greu de inaltat si joaca mai rar probabil pentru ca au ca prioritate ingijirea puilor.
Ereditatea culorii este de aproximativ 100% fiind foarte usor predictibila comparativ cu ereditatea jocului care este mult mai scazuta. Cu acest tip de ereditate nu vom fi niciodata siguri asupra genotipului unui jucator. Daca imperechem porumbei de joc cu porumbei din rase fara joc unii dintre puii lor (F1) prezinta o abilitate redusa de a juca (Ray Gilbert 1947), asa ca o singur gena recesiva nu explica in totalitate fenomenul. Dar cand imperechem F1 cu F1, in F2 avem, pentru jucatori/nejucatori proportiile asteptate pentru o singura gena recesiva. O situatie interesanta mi-a aparut imperechind (nu in mod voit) o prumbita cazatoare cu un voltat. Ambii pui obtinuti aveau abilitatea de a face cateva tumbe. Probabil ca acest fapt se incadreaza in primul exemplu (referitor la anumiti F1) sau ca gena (sau genele) care dau contractia muschilor spatelui la voltati cu tractiunea capului spre coada in repaus (deci aproape continua si nu in zbor) sunt alele cu gena ce determina jocul (un tip de contractie aproximativ la fel dar care apare in accese si doar in zbor, ea fiind probabil declansata de efortul de zbor). Deci jocul porumbeilor este determinat de o gena recesiva, aceasta trasatura avand o transmitere de tip monogenic conform geneticii clasice a lui Mendel si fiind determinata de o gena numita “rolling” sau, pe scurt, “ro”. Dar chiar in prezenta a doua astfel de gene : ro//ro, expresivitatea acestei trasaturi este variabila de la porumbel la porumbel, acest fapt sugerand ca in abilitatea de a juca ar putea fi implicate mai multe alele ale genei “ro” sau ca gena “ro” interactioneaza si cu gene de pe alti loci in determinarea felului jocului.
S-a observat ca, spre deosebire de muschii laterocervicali ai gatului la gaini care contin in special fibre musculare lente, cei ai porumbeilor contin predominant fibre musculare rapide. De asemenea, exista un studiu (Entrikin, 1972) care spune ca excitabilitatea muschilor laterali ai gatului este mai mare la jucatori decat la ceilalti porumbei. Entrikin a studiat urechea interna a mai multor rase de porumbei, jucatori si nejucatori, si a observat ca aceasta este la fel indiferet de rasa. De asemenea a aratat ca jocul nu e voluntar si nici nu este ceva similar epilepsiei nefiind inhibat de medicamentele antiepileptice. Ceea ce el a descoperit este ca jocul nu isi are originea in creier si ca este consecinta unei miopatii, el fiind o o stare neuromusculara specifica a muschilor latero-cervicali ai gatului si spatelui superior. Procainamida, un blocant al canalelor de potasiu de la nivelul membranei celulare utilizat ca antiaritmic si care face muschii mai putin responsivi la stimuli, inhiba abilitatea de a juca. El a aratat ca, in timpul jocului, porumbeii sufera un mic acces caractarizat printr-o contractura musculara exagerata a muscilor latero-cervicali ai gatului cauzat de un defect genetic, una dintre aceste posibile gene implicate in determinarea jocului fiind responsabila pentru raspunsul exagerat al muschilor latero-cervicali ai gatului la unii neurotransmitatori. Diferente semnificative au aparut la masuratorile caracteristicilor excitabilitatii muschilor si raspunsului contractil la acetilcolina. Curbele doza – raspuns au aratat diferenta semnificative intre jucatori si nejucatori, muschii latero-cervicali ai gatului la jucatori fiind de trei ori mai responsivi decat la nejucatori. Rezistenta membranara a fibrelor musculare la jucatori este de 2/3 din cea a nejucatorilor.
Concluzii :
– jocul este conditionat genetic,
– fibrele musculare de la nivelul gatului la jucatori au, fata de nejucatori, urmatoarele caracteristici : rezistenta membranara scazuta; potential de repaus crescut si potential de activare scazut: ele au nevoie de o stimulare usoara pentru a face muschii sa se contracte si sa traga capul porumbelului mult spre spate acesta rasturnandu-se rapid peste cap.
De fapt, fibrele musculare ale muschilor latero-cervicali ai gatului de la porumbeii jucatori sunt prea responsive la stimuli. Dar diferentele intre porumbeii jucatori si nejucatori sunt relativ minore in comparatie cu severa modificare a comportamentului in zbor a porumbeilor jucatori. Anumite componente netestate inca ale transimiterii neuromusculre ar putea fi implicate in acest fenomen
In timp am facut niste observatii legate de porumbeii din crescatoria mea (dintre care multi sunt rude dar nu foarte apropiate): – daca imperechezi un cazator cu un jucator obisnuit aproximativ jumatate din pui cad (mai exact 40%), – daca imperechezi doi cazatori intre ei aproximativ trei sferturi dintre puii lor cad (80%), – cazatorii care cad foarte devreme (si care ar putea fi purtatori intr-o forma homozigota a acestei insusiri) nu au neaparat parinti cazatori dar au sigur bunici cu aceasta insusire, – sunt situatii cand, daca imperechezi doi jucatori foarte buni (sau cazatori),unii dintre pui nu dau nici macar coada toata viata, – daca imperechezi unul dintre acesti pui cu un jucator mediu obtii, nu rar, pui care joaca foarte bine (sau cad), – distributia este aproape egala intre sexe la cei care joaca foarte bine (sau cad).
Aceste observatii sugereaza ca:
– 1. exista o gena care ii face pe anumiti porumbei sa cada (cel mai probabil recesiva)
– 2. exista o gena recesiva care inhiba abilitatea de a juca.
1. De obicei, odata ce a cazut, un porumbel nu-si mai pierde acest obicei (mai ales pentru ca si antrenamentul e foarte important – cu cat inalti mai mult sau mai des un porumbel cu atat creste sansa ca el sa joace mai bine). Am incercat ca pe unii dintre ei sa ii pastrez fara sa ii inalt si, dupa 2-3 ani, nu mai cadeau dar cred ca acest fapt se datoreaza pierderii antrenamentului si obisnuintei de a se inalta.
Problema cazatorilor este imposibilitatea lor de a-si controla jocul odata ce au inceput sa joace, ei nu se opresc pana la contactul cu pamantul sau alt obstacol( din pacate…). Ei sunt sub impulsul de a juca chiar de cand incep sa zboare, de multe ori facand serii frecvente de doar 1-2 tumbe chiar de la inceputul zborului. In timp, se feresc de zbor si isi pierd antrenamentul obosind din ce in ce mai repede ( ar putea fi un mecanism de protectie).
Lipsa controlului jocului tine si de antrenament si ar putea avea doua mecanisme:
-o relaxare deficitara (sau lipsa relaxarii) unor muschi contractati mai mult timp si care nu este alele cu gena “ro”,
-o contractie prelungita in mod excesiv a muschilor gatului care este data de o alela recesiva a genei “ro” (cel mai probabil).
Un alt fapt interesant l-am observat imperechind o jucatoare medie cu un voiajor Apoi, unul dintre puii lor (o porumbita) l-am imperecheat cu un jucator mediu si a rezultat un porumbel cazator. Acest fapt poate duce la ideea ca gena care a determinat lipsa controlului jocului a fost mostenita de la voiajor aceasta nemanifestandu-se decat in prezenta genei “ro’ in varianta homozigota. Asa ca gena care ii face pe unii jucatori sa cada ar putea sa fie dominanta si sa nu fie alela cu gena “ro”.
2. Cel mai probabil ca, pentru a determina felul jocului, genele de pe locusul “Ro” interactioneaza si cu gene de pe alti loci. Teoretic se pot manifesta ambele gene intr-o forma mai atenuata (sau chiar fara nici un fel de atenuare). Cred ca exista o alta gena, s-o numim “non-ro”, care, in varianta homozigota (banuiesc ca e recesiva), inhiba orice efect al genei “ro” chiar daca aceasta e in varianta homozigota si te-ai astepta ca porumbelul ce poarta aceste gene sa joace. Asa ca doi porumbei, chiar foarte buni jucatori, care poata aceata gena vor putea avea si pui care sa nu joace deloc! Acest fapt se bazeaza pe un fenomen care exista intre anumite gene si care ar putea fi exemplificat cam asa: o anumita gena poate masca in totalitate efectul altei gene chiar daca aceasta din urma este prezenta in asa fel incat sa fi putut determina un anumit caracter. Un exemplu este cel cu gena care da rosu recesiv (e//e). In varianta homozigota un porumbel este doar rosu si atat. Asta chiar daca el este putator si al altor gene ce determina sau modifica culoarea. Alt exemplu similar este cu albul recesiv (z*wh//z*wh) care mascheaza orice alta culoare chiar si rosu recesiv. Gena ce da jocul e clar recesiva fata de cea care da la purtatori lipsa lui. Probabil ca exista mai multe alele ale acestui locus care pot da mai multe feluri de joc, nimeni n-a studiat in profunzime acest lucru. Prin analogie, cred ca gena care ar da un joc mai lung este recesiva fata de gena care ar da un joc mai scurt.
Asadar cred ca un porumbel care joaca foarte bine (sau cade) nu poate sa aiba pe locusul “Ro” o gena pentru joc foarte scurt (sau deloc). Deci cel mai probabil cand unul din puii lui nu joaca deloc inseamna ca intervine o alta gena cu alt locus pe care el o poarta in forma heterozigota. Aceasta gena, in varianta homozigota e mai “tare” (in expresie) decat gena care da jocul si inhiba expresia acesteia chiar daca gena “ro” e in varianta homozigota. Aceasta explicatie ar putea fi valabila in cazul selectarii liniilor de zbor plecand de la porumbei jucatori. Deoarece, imperechind porumbei de zbor cu porumbei jucatori, obtinem exemplare care joaca, asta inseamna ca unii zburatori obtinuti din porumbei de joc sunt de fapt purtatori ai genelor de joc, actiunea acestora fiind inhibate de gene cum e cea de mai sus.
Exista porumbei comuni care, fara nicio incarcatura genetica legata de joc, prezinta uneori cate o “coada” scurta atunci cand vor sa isi schimbe brusc viteza si directia de deplasare. Acest caracter este voluntar (spre deosebire de joc care este involuntar) si apare atunci cand sunt urmariti de pradatori. Jocul este o stare nefiziologica care atrage atentia pradatorilor, jucatorii find rasa de porumbei cea mai atacata de pradatori. Pradatorii sunt atrasi de porumbeii care joaca, proabil pentru ca un astfel de porumbel e catalogat ca un porumbel ranit sau ca un exemplar mai slab si mai usor de prins.
Asadar, intr-o expresie usoara,acest caracter diminueaza abilitatea pasarii de a trai in salbaticie. Intr-o expresie exagerata, poate duce la accidente cum ar fi: fracturi ale membrelor, leziuni ale ochiului, leziuni ale oviductului la porumbite sau chiar la moartea pasarii.
In concluzie, cresterea jucatorilor este un bun exemplu de selectie dirijata cu scopul de a perpetua un “defect” genetic.
Sursa: http://www.geocities.com/dinamergeani/jocul_porumbeilor.html
